JAPONIKA :: Povesti pentru copii!

Admin_ · Administrator

Fata cu chibriturile

Era un ger grozav; ningea si incepuse a innopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela si pe intunericul acela, mergea pe strada o biata fetita cu capul gol, si cu picioarele goale. Avusese ea doar niste papuci cand plecase de-acasa, dar nu-i folosisera mult: erau niste papuci mari, pe care mama ei ii rupsese aproape, si erau asa de largi pentru ea, incat mititica-i pierdu grabindu-se sa treaca o strada, unde cat p-aci era sa fie strivita intre doua trasuri. Unul din papuci nici nu-l mai gasise, iar celalalt il luase un baiat care zicea ca vrea sa faca din el leagan pentru copilul lui, cand o avea si el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.

Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucitor de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.

Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, fapt de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.

Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.

"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".

Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. Si aprinse rapid toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa. "A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.

cachuflay · Mamica de japonica

Vai aichan.Mi-au dat lacrimile.
Asta era una dintre povestile mele preferate in copilarie.De fapt toate povestile scrise de H.C Andersen.

oana · Junior

:w00t: dA CRED CA TOATE DINTRE NOI O STIM ACEASTA POVESTE ..MIE MI SE PARE CEA MAI TRISTA POVESTE PE CARE O STIU
:weep:

MULTUMIM AICHAN :-P

totoro · Membru*

Greuceanu
A fost odatã ca niciodatã; cã de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de îndată ce fãcea plopºorul pere ºi rãchita micºunele; de când se bãteau urºii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sãrutau, înfrãþindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouãzeci ºi nouã de oca de fier ºi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveºti;
De când se scria musca pe pãrete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost un împãrat ºi se numea împãratul Roºu. El era foarte mâhnit cã, în zilele lui, niºte zmei furaserã soarele ºi luna de pe cer.
Trãmise deci oameni prin toate þãrile ºi rãvaºe prin oraºe, ca sã dea de ºtire tuturor cã fiecare se va gãsi sã scoaþã soarele ºi luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastã ºi încã jumãtate din împãrãþia lui, iarã cine va umbla ºi nu va izbândi nimic, acela sã ºtie cã i se va tãia capul.
Mulþi voinici se potricãliserã semeþindu-se cu uºurinþã cã va scoate la capãt o asemenea însãrcinare; ºi când la treabã, hâþ în sus, hâþ în jos, da din colþ în colþ ºi nu ºtia de unde s-o înceapã ºi unde s-o sfârºeascã, vezi cã nu toate muºtele fac miere. împãratul însã se þinu de cuvânt.
Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind ºi el de fãgãduinþa împãrãteascã, ce se gândi, ce se rãzgândi, cã numai îºi luã inima în dinþi, încumetându-se pe susținerea lui Dumnezeu ºi pe voinicia sa, ºi plecã ºi el la împãratul sã se închine cu slujba. Pe drum se întâlni cu doi oameni pe cari slujitorii împãrãteºti îi ducea la împãratul ca sã-i taie, pentru cã fugiserã de la o bãtãlie ce o avusese împãratul acesta cu niºte gadine. Ei erau triºti, bieþii oameni, darã Greuceanu îi mângâie cu niºte vorbe aºa de dulci, încât le mai veni niþicã inimã, cã era ºi meºter la cuvânt Greuceanu nostru.
El îºi puse nãdejdea în întâmplarea aceasta ºi îºi zise: "îmi voi încerca norocul. De voi izbuti sã înduplec pe împãratul a ierta pe aceºti oameni de la moarte, mã voi încumeta sã mã însãrcinez ºi cu cealaltã treabã; iarã de nu, sãnãtate bunã! Mã voi duce de unde am venit. Asta sã fie în norocul meu; niciodatã nu stricã cineva sã facã o încercare".
ªi astfel, poftorindu-ºi unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împãrãteascã.
Înfãþiºându-se la împãratul, atâtea îi povesti, aºa cuvinte bune ºi dulci scoase ºi atâta meºteºug puse în vorbirea sa, încât ºi împãratul crezu cã pe nedrept ar fi sã omoare pe acei oameni; cã mai de folos i-ar fi lui sã aibã doi supuºi mai mult, ºi cã mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arãta milostiv cãtre popor.
Nu mai puturã oamenii de bucurie când auzirã cã Greuceanu a mãglisit pe împãratul pânã într-atâta, încât l-a fãcut sã-i ierte. Mulþumirã lui Greuceanu din toatã inima ºi îi fãgãduirã cã toatã viaþa lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dânsul ca sã meargã din izbândã în izbândã, ceea ce ºi fãcurã.
Aceastã izbândã o luã drept semn bun, ºi Greuceanu, mergând a doua oarã la împãratul, grãi cu cuvintele lui mieroase cele urmãtoare:
- Mãrite doamne, sã trãieºti întru mulþi ani pe luminatul scaunul acestei împãrãþii. Mulþi voinici s-au legat cãtre mãria ta sã scoatã de la zmei soarele ºi luna pe care le-a hrãpit de pe cer, ºi stiu cã cu moarte au murit, fiindcã n-au putut sã-ºi îndeplineascã legãmintele ce au fãcut cãtre mãria ta. ªi eu, mãrite doamne, cuget a mã duce întru cãutarea acestor tâlhari de zmei, ºi mi-ar fi voia sã-mi încerc ºi eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sã ajungem a putea pedepsi pe acei blestemaþi de zmei, pentru nesocotita lor îndrãznealã. Dar fii-mi milostiv ºi mânã de ajutor.
- Dragul meu Greucene, rãspunse împãratul, nu pot sã schimb nici o iotã, nici o cirtã din hotãrârea mea. ªi aceasta nu pentru altceva, ci numai ºi numai pentru cã voiesc sã fiu drept. Poruncile mele voi sã fie una pentru toatã împãrãþia mea; la mine pãrtinire nu este scris.
Vãzând statornica hotãrâre a împãratului ºi dreptatea celor vorovite de dânsul, Greuceanu cuvântã cu glas voinicesc:
- Fie, mãrite împãrate, chiar de aº ºti cã voi pieri, tot nu mã voi lãsa pânã nu voi duce la capãt bun sarcina ce îmi iau de bunã-voia mea.
Se învoirã, ºi preste câteva zile ºi plecã, dupã ce puse la cale tot ce gãsi cã e bine sã facã, ca sã scape cu faþa curatã din aceastã întreprindere.
Greuceanu luã cu dânsul ºi pe fratele sãu ºi merse, merse, merse cale lungã, depãrtatã, pânã ce ajunse la Faurul-pãmântului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meºter de pe pãmânt, era ºi nãzdrãvan. Aici se oprirã ºi poposirã. Trei zile ºi trei nopþi au stat închiºi într-o cãmarã Greuceanu cu Faurul-pãmântului ºi se sfãtuirã.
ªi, dupã ce se odihnirã câteva zile ºi mai plãnuirã ceea ce era de fãcut, Greuceanu ºi frate-sãu o luarã la drum.
Îndatã dupã plecarea Greuceanului, Faurul-pãmântului se apucã ºi fãcu chipul lui Greuceanu numai ºi numai din fier, apoi porunci sã arzã cuºniþa ziua ºi noaptea ºi sã þinã chipul acesta fãrã curmare în foc.
Iarã Greuceanu ºi frate-sãu merserã cale lungã, ºi mai lungã, pânã ce li se fãcu calea cruci; aici se oprirã, se aºezarã pe iarbã ºi fãcurã o gustãricã din merindele ce mai aveau, ºi apoi se despãrþirã, dupã ce se îmbrãþiºarã, ºi plânserã ca niºte copii.
Mai nainte d-a se despãrþi, îºi împãrþirã câte o basma ºi se înþeleserã zicând: "Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, sã mai tragã nãdejde unul de altul cã se vor mai întâlni; iarã când basmalele vor fi rupte în mijloc, sã se ºtie cã unul din ei este pierit". Mai înfipse ºi un cuþit în pãmânt ºi ziserã: "Acela din noi, care s-ar întoarce mai întâi ºi va gãsi cuþitul ruginit sã nu mai aºtepte pe cellalt, fiindcã aceasta însemneazã cã a murit". Apoi Greuceanu apucã la dreapta ºi frate-sãu la stânga.
Fratele Greuceanului, umblând mai multã vreme în sec, se întoarse la locul de despãrþire ºi, gãsind cuþitul curat, se puse a-l aºtepta acolo cu bucurie, cã vãzuse soarele ºi luna la locul lor pe cer.
Iarã Greuceanu se duse, se duse pe o potecã care-l scoase tocmai la casele zmeilor, aºezate unde-ºi înþãrcase dracul copiii. Dacã ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap ºi se fãcu un porumbel. Vezi cã el ascultase nãzdrãvãniile ce-l învãþase Faurul-pãmântului. Fãcându-se porumbel, Greuceanu zburã ºi se puse pe un pom care era tocmai în faþa caselor.
Atunci, ieºind fata de zmeu cea mare ºi, uitându-se, se întoarse rapid ºi chemã pe mumã-sa ºi pe sorã-sa cea micã, ca sã vinã sã vazã minunea.
Fata cea micã zise:
- Mãiculiþã ºi surioarã, pasãrea asta gingaºã nu mi se pare ogurlie pentru casa noastrã. Ochii ei nu seamãnã a de pasãre, ci mai mult seamãnã a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pânã acuma ne-a fost ºi nouã! D-aici înainte numai Dumnezeu sãºi facã milã de noi ºi d-ai noºtri.
Pasãmite aveau zmeii cunoºtinþã de vitejia lui Greuceanu.
Apoi intrarã câteºtrele zmeoaicele în casã ºi se puserã la sfat.
Greuceanu numaidecât se dete iarãºi de trei ori preste cap ºi se fãcu o muscã ºi intrã în cãmara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crãpãturã de grindã de la tavanul casei ºi ascultã la sfatul lor. Dupã ce luã în cap tot ce auzi, ieºi afarã ºi se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde ºi acolo se ascunse subt un pod.
Cum se vede treaba, din cele ce auzise, ºtia acum cã zmeii se duseserã la vânat în Codru Verde ºi aveau sã se întoarcã unul de cu searã, altul la miezul nopþii ºi tartorul cel mare despre ziuã.
Aºteptând Greuceanu acolo, iatã mãre, cã zmeul cel mai mic se întorcea ºi, ajungând calul la marginea podului, unde sforãi o datã ºi sãri înapoi de ºapte paºi. Darã zmeul, mâniindu-se, zise:
- Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e fricã de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar ºi pe acela c-o loviturã îl voi culca la pãmânt.
Greuceanu, auzind, ieºi pe pod ºi strigã:
- Vino, zmeule viteaz, în sãbii sã ne tãiem, sau în luptã sã ne luptãm.
- Ba în luptã, cã e mai dreaptã.
Se apropiarã unul de altul ºi se luarã la trântã.
Aduse zmeul pe Greuceanu ºi-l bãgã în pãmânt pânã în genuchi. Aduse ºi Greuceanu pe zmeu ºi-l bãgã în pãmânt pânã în gât ºi-i tãie capul. Apoi, dupã ce aruncã leºul zmeului ºi al calului sub pod, se puse sã se odihneascã.
Când, în eficacitatea nopþii, veni ºi fratele cel mare al zmeului, ºi calul lui sãri de ºaptesprezece paºi înapoi. El zise ca ºi frate-sãu, iarã Greuceanu îi rãspunse ºi lui ca ºi celui dintâi.
Ieºind de sub pod, se luã la trântã ºi cu acest zmeu.
ªi unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu ºi-l bãgã în pãmânt pânã la brâu. Darã Greuceanu, sãrind repede, unde mi-aduse ºi el pe zmeu o datã, mi-l trânti ºi-l bãgã în pãmânt pânã în gât ºi-i tãie capul cu paloºul. Aruncându-i ºi mortãciunea acestuia ºi a calului sãu sub pod, se puse iarãºi de se odihni.
Când despre zori, unde venea, mãre, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, [de] cãtrãnit ce era, ºi când ajunse la capul podului, sãri calul lui ºaptezeci ºi ºapte de paºi înapoi. Se necãji zmeul de aceastã întâmplare cât un lucru mare, ºi unde rãcni:
- Ah, mâncare-ar lupii carnea calului; cã pe lumea asta nu mi-e fricã de nimenea, doarã de Greuceanu de Aur; ºi încã ºi pe acesta numai sã-l iau la ochi cu sãgeata ºi îl voi culca la pãmânt.
Atunci, ieºind ºi Greuceanu de sub pod, îi zise:
- Deh! zmeule viteaz, vino sã ne batem, în sãbii sã ne tãiem, în suliþi sã ne lovim, ori în luptã sã ne luptãm.
Sosi zmeul ºi se luarã la bãtaie: în sãbii se bãturã ce se bãturã ºi se rupserã sãbiile; în suliþi se lovirã ce se lovirã ºi se rupserã suliþile; apoi se luarã la luptã: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pãmântul; ºi strânse zmeul pe Greuceanu o datã, darã acesta, bãgând de seamã ce are de gând zmeul, se umflã ºi se încordã în vine ºi nu pãþi nimic, apoi Greuceanu strânse o datã pe zmeu, tocmai când el nu se aºtepta, de-i pârâi oasele.
Aºa luptã nici cã s-a mai vãzut. ªi se luptarã, ºi se luptarã, pânã ce ajunse vremea la nãmiezi, ºi ostenirã. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legãna prin vãzduh ºi cãuta la lupta lor. ªi vãzându-l, zmeul îi zise:
- Corbule, corbule, pasãre cernitã, adu-mi tu mie un cioc de apã ºi-þi voi da de mâncare un voinic cu calul lui cu tot.
Zise ºi Greuceanu:
- Corbule, corbule, mie sã-mi aduci un cioc de apã dulce, cãci eu þi-oi da de mâncare trei leºuri de zmeu ºi trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apã dulce ºi îi astâmpãrã setea; cãci însetoºaserã, trebuință mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, ºi, împuternicindu-se, unde ridicã, nene, o datã pe zmeu, ºi trântindu-mi-l îl bãgã în pãmânt pânã în gât ºi-i puse piciorul pe cap, þinându-l aºa. Apoi îi zise:
- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele ºi luna, cãci azi nu mai ai scãpare din mâna mea.
Se codea zmeul, îngâna verzi ºi uscate, darã Greuceanu îi mai zise:
- Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gãsi, ºi încã ºi capul reteza-þi-l-voi.
Atunci zmeul, tot mai nãdãjduindu-se a scãpa cu viaþã daca îi va spune, zise:
- În Codru Verde este o culã. Acolo înãuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreaptã.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi retezã capul, apoi îi tãie degetul ºi-l luã la sine.
Dete corbului, dupã fãgãduialã, toate stârvurile, ºi, ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise uºa cu degetul zmeului ºi gãsi acolo soarele ºi luna. Luã în mâna dreaptã soarele ºi în cea stângã luna, le aruncã pe cer ºi se bucurã cu plăcere mare.
Oamenii, când vãzurã iarãºi soarele ºi luna pe cer, se veselirã ºi lãudarã pe Dumnezeu cã a dat atâta tãrie lui Greuceanu de a izbândit contra împieliþaþilor vrãjmaºi ai omenirii.
Iarã el, mulþumit cã a scos la bun capãt slujba, o luã la drum, întorcându-se înapoi.
Gãsind pe frate-sãu la semnul de întrolocare, se îmbrãþiºarã ºi, cumpãrând doi cai ce mergeau ca sãgeata de iute, întinserã pasul la drum ca sã se întoarcã la împãratul.
În cale, dete peste un pãr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise cã ar fi bine sã mai poposeascã puþin la umbra acestui pãr, ca sã mai rãsufle ºi caii, iarã pânã una, alta sã culeagã ºi câteva pere, spre a-ºi mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plãnuiserã, se învoi a se odihni; darã nu lãsã pe frate-sãu sã culeagã pere, ci zise cã le va culege el. Atunci trase paloºul ºi lovi pãrul la rãdãcinã. Când, ce sã vezi d-ta? unde începu a curge niºte sânge ºi venin scârbos ºi un glas se auzi din pom, zicând:
- Mã mâncaºi friptã, Greucene, ca de pildă ai mâncat ºi pre bãrbatul meu.
ªi nimic nu mai rãmase din acel pãr, decât praf ºi cenuºe; iarã frate-sãu încremeni de mirare, neºtiind ce sunt toate acestea.
Dupã ce plecarã ºi merserã ce merserã, deterã preste o grãdinã nespus de frumoasã cu flori ºi cu fluturei ºi cu apã limpede ºi rece.
Fratele Greuceanului zise:
- Sã ne oprim aici niþel, ca sã ne mai odihnim cãiºorii. Iar noi sã bem niþicã apã rece ºi sã culegem flori.
- Aºa sã facem, frate, rãspunse Greuceanu, dacã aceastã grãdinã va fi sãditã de mâini omeneºti ºi dacã acel izvor va fi lãsat de Dumnezeu.
Apoi, trãgând paloºul, lovi în tulpina unei flori care se pãrea mai frumoasã ºi o culcã la pãmânt; dupã aceea împunse ºi în fundul fântânei ºi a marginilor ei, darã în loc de apã începu a clocoti un sânge mohorât, ca ºi din tulpina florii, ºi umplu vãzduhul de un mireasmă greþos. Praf ºi þãrânã rãmase ºi din fata cea mai mare de zmeu, cãci ea se fãcuse grãdinã ºi izvor ca sã învenineze pe Greuceanu ºi sã-l omoare.
ªi scãpând ºi d-aceastã pacoste, încãlecarã ºi plecarã la drum, repede ca vântul; când ce sã vezi d-ta? Unde se luase dupã dânºii scorpia de mumã a zmeoaicelor cu o falcã în cer ºi cu alta în pãmânt ca sã înghiþã pe Greuceanu ºi mai multe nu; ºi avea de ce sã fie cãtrãnitã ºi amãrâtã: cãc nu mai avea nici soþ, nici fete, nici gineri.
Greuceanu simþind cã s-a luat dupã dânºii zmeoaica cea bãtrânã, zise frãþinã-sãu:
- Ia te uitã, frate, înapoi ºi spune-mi ce vezi.
- Ce sã vãz, frate, îi rãspunse el, iatã un nor vine dupã noi ca un vârtej.
Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vântul ºi lin ca gândul; darã Greuceanu mai zise o datã fratelui sãu sã se uite în urmã. Acesta îi spuse cã se apropie norul ca o flãcãraie; apoi, mai fãcând un vânt cailor, ajunserã la Faurul-pãmântului.
Aci, cum descãlecarã, se închise în fãuriºte. Pe urma lor iaca ºi zmeoaica. De-i ajungea, îi prãpãdea! Nici oscior nu mai rãmânea din ei. Acum însã n-avea ce le mai face.
O întoarse însã la ºiretlic: rugã pe Greuceanu sã facã o gaurã în pãrete ca mãcar sã-l vazã în faþã. Greuceanu se prefãcu cã se înduplecã ºi fãcu o gaurã în pãrete. Darã Faurul-pãmântului se aþinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sãrea scântei din el. Când zmeoaica puse gura la spãrturã ca sã soarbã pe Greuceanu, Faurul-pãmântului îi bãgã în gurã chipul de fier roºu ca focul ºi i-l vârî pe gât. Ea, înghiorþ! înghiþi ºi pe loc ºi crãpã. Nu trecu mult ºi stârvul zmeoaicei se prefãcu întrun munte de fier ºi astfel scãparã ºi de dânsa.
Faurul-pãmântului deschise uºa fãuriºtei, ieºi afarã ºi se veselirã trei zile ºi trei nopþi de aºa mare izbândã. El mai cu seamã era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci cãlfilor sã facã lui Greuceanu o cãruþã cu trei cai cu totul ºi cu totul de fier. Dupã ce furã gata, suflã asupra lor ºi le dete duh de viaþã.
Luându-ºi ziua bunã de la frate-sãu de cruce, Faurul-pãmântului, Greuceanu se urcã în trãsurã cu frate-sãu cel bun ºi porni la Roºu-împãrat ca sã-ºi priimeascã rãsplata.
Merse, merse, pânã ce li se înfurci calea. Aci se oprirã ºi poposirã. Apoi, Greuceanu desprinse de la cãruþã un cal ºi-l dete fratelui sãu, ca sã ducã împãratului Roºu vestea cea bunã a sosirii lui Greuceanu cu izbânda sãvârºitã; iarã el rãmase mai în urmã. Înaintând el alene, rãsturnat în cãruþã, trecu pre lângã un diavol ºchiop carele þinea calea drumeþilor ca sã le facã neajunsuri. Acestuia îi fu fricã sã dea piept cu Greuceanu, darã, ca sã nu scape nici el neatins de rãutatea lui cea drãceascã, îi scoase cuiul din capul osiei de dindãrãt ºi-l aruncã departe în urmã.
Apoi tot el zise Greuceanului:
- Mãi, vericule, þi-ai pierdut cuiul, du-te de þi-l cautã.
Greuceanu sãrind din cãruþã, îºi uitã acolo paloºul, din greºealã. Iarã când el îºi cãuta cuiul, diavolul îi furã paloºul, apoi, aºezându-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap ºi se schimbã într-o stanã de piatrã.
Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înþepeni bine, se urcã în cãruþã, ºi pe ici þi-e drumul! Nu bãgã însã de seamã cã paloºul îi lipseºte.
Ascultaþi acum ºi vã minunaþi, boieri d-voastrã, de pãþania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai împãratului Roºu se fagãduise diavolului, dacã îl va face sã ia el pe fata împãratului. Ba încã ºi rodul cãsãtoriei sale îl închinase acestui necurat. Împieliþatul ºtia cã Greuceanu, fãrã paloº, era ºi el om ca toþi oamenii. Puterea lui în paloº era; fãrã paloº era necunoscut. Îi furã paloºul ºi-l dete becisnicului de sfetnic.
Acesta se înfãþiºã la împãratul ºi îi ceru fata, zicând cã el este cel cu izbânda cea mare.
Împãratul îl crezu, vãzându-i ºi paloºul, ºi începuserã a pune la cale cele spre cununie. Pe când se pregãtea la curte, pentru nuntirea fiicei împãratului cu voinicul cel mincinos ce zicea cã a scos soarele ºi luna de la zmei, vine ºi fratele Greuceanului cu vestea cã Greuceanu are sã soseascã în curând.
Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împãratul ºi zise cã acela este un amãgitor ºi trebuie pus la închisoare. Împãratul îl ascultã. Iarã sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind sã se facã mai curând nunta, cu gând cã, dacã se va cununa odatã cu fata împãratului, apoi poate sã vinã o sutã de Greuceni, cã n-are ce-i mai face, lucru fiind sfârºit.
Împãratului însã nu-i prea plãcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntã, ºi mai tãrãgãi lucrurile.
Nu trecu mult ºi iatã cã soseºte ºi Greuceanu ºi, înfãþiºându-se la împãratul, acesta nu ºtia între care sã aleagã.
Credea cã acesta sã fie Greuceanu, darã nu-ºi putea da seamã de cum paloºul lui Greuceanu se aflã în mâna sfetnicului. Atunci bãgã de seamã ºi Greuceanu cã-i lipseºte paloºul ºi tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu vãzuse el stana de piatrã decât dupã ce-ºi gãsise cuiul de la osie ºi se întorcea la cãruþã cu dânsul. Pricepu el cã nu e lucru curat.
- Împãrate prealuminate, zise el, toatã lumea ºtie cã eºti om drept. Te rog sã-mi faci ºi mie dreptate. Mult ai aºteptat, mai aºteaptã, rogu-te încã puþin ºi vei vedea cu ochii adevãrului.
Priimi împãratul a mai aºtepta pânã ce sã se întoarcã Greuceanu. Acesta se puse iarãºi în cãruþa lui cu cai cu tot de fier ºi într-un suflet merse, pânã ce ajunse la stana de piatrã, acolo unde Necuratul îi scosese cuiul de la cãruþã.
- Fiinþã netrebnicã ºi pãgubitoare omenirii, zise el, dã-mi paloºul ce mi-ai furat, cãci de unde nu, praful nu se alege de tine.
Piatra nici cã se clinti din loc mãcar.
Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se fãcu buzdugan cu totul ºi cu totul de oþel, ºi unde începu, nene, a lovi în stanã de se cutremura pãmântul. De câte ori da, de atâtea ori cãdea câte o zburãturã din piatrã. ªi lovi ce lovi pânã ce îi sfãrâmã vârful. Apoi deodatã începu stana de piatrã a tremura ºi a cere iertãciune. Iarã buzduganul, de ce da, d-aia îºi înteþea loviturile, ºi dete, ºi dete, pãnã o fãcu pulbere. Când nu mai fu în picioare nimic din stana de piatrã, cãtã prin pulberea ce mai rãmãsese, ºi-ºi gãsi Greuceanu paloºul ce-i furase Satana.
Îl luã ºi, fãrã nici o clipã de odihnã, veni ºi se înfãþiºã iarãºi la împãratul.
- Sunt gata, mãrite împãrate, zise el, s-arãt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sã vinã acel sfetnic neruºinat care a voit sã te amãgeascã, spre a ne înþelege la cuvinte.
Împãratul îl chemã.
Acesta, dacã veni ºi vãzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntatã, începu sã tremure ºi-ºi ceru iertãciune, spunând cum cãzuse în membrele lui paloºul lui Greuceanu.
Dupã rugãciunea lui Greuceanu, dobândi iertare ºi de la împãratul, dar acesta îi porunci sã piarã din împãrãþia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare ºi se fãcu o nuntã d-alea împãrãteºtile, ºi se încinse niºte veselii care þinurã trei sãptãmâni...
ªi eu încãlecai p-o ºea, ºi vã povestii d-voastrã aºa.

totoro · Membru*

Puiul de caprioara
Era o iarna cu multa zapada. Omatul imbracase totul in jur de parca satul era desprins din file de poveste. Afara se auzeau tipetele copiilor care trageau saniile sau se bateau cu bulgari de zapada. Vasilica, de la fereastra, privea imbufnat la ei. S-ar fi dus sa se joace, dar acestia erau cam rai. Nu stiau decat jocuri prostesti, vorbeau urat, nu-i respectau pe cei batrani, lucruri de care el stia de la mama lui ca trebuie sa tina seama. Aceasta observa tristetea lui si pentru ca mai era ceva timp pana la terminarea vacantei se gandi ca ar fi bine sa-l trimita la bunici. Locuiau aproape. Casa lor era la marginea satului, langa padure. De cate ori mergea la ei Vasilica se inveselea. Bunicii sai erau plini de viata si foarte glumeti.

Cand auzi el de hotararea mamei o porni la drum. Iesind afara, primi niste bulgari tari in ceafa de la copii, dar nu-i baga in seama. Abia astepta sa ajunga la bunici. Stia ca bunica avea sa-i faca numai bunatati: paine proaspat coapta, prajituri si mai ales placinta delicioasa cu mere. Dupa cateva zile bunicul, observand ca nepotul sau este in continuare trist, se gandi sa-l ia cu el pentru a aduna niste vreascuri. Nu se afundara mult in padure, cand vazura un pui de caprioara zacand ghemuit langa un tufis. Era zgribulit de frig. Boticul cald adulmeca mana baiatului cand acesta incepu sa-l mangaie. Era tare mic si neajutorat. Lui Vasilica i se facu mila si-l ruga pe bunic sa ia puiul acasa. Bunicul se indupleca, mai ales cand vazu firavul animal tremurand. Ajunsi cu el in brate acasa, bunica primi sa ingrijeasca o vreme bietul animal ranit. Acesta avea un picior rupt, dar acum nu mai era lipsit de aparare ca in padure. In urmatoarele zile Vasilica avu mare grija de el. Era foarte fericit ca puiul se imblanzise repede si-l urma peste tot in curte. Impartea cu el toate dulciurile bunicii. Cei doi batrani erau multumiti vazandu-si nepotul ca rade cu gura pana la urechi de jucausul animal. Cu timpul insa acesta simtea chemarea padurii. Adulmeca aerul si era prudent la orice zgomot. Vasilica simtea si el ca se apropie momentul cand va necesită sa se desparta de micuta caprioara. Pansamentul de la picior era dat jos de mult. Puiul sarea tot timpul si punea pe fuga pasaretul din curte. Doar cu cocosul nu prea avea trai bun, pentru ca se repezea la el de cate ori mergea la cotete. Pintenii si statura lui impozanta puneau la respect puiul de caprioara curios, care se baga prin toate colturile ograzii.

Bunicii erau putin ingrijorati in privinta nepotului. Se gandeau ca se atasase mult de pui si ce grea o sa fie despartirea. Se inselau insa, chiar avura o mare surpriza. Cand micuta caprioara se insanatosi Vasilica o lua in brate si-l ruga pe bunic sa-l insoteasca in padure la locul unde-o gasise ranita. Stia ca trebuie sa faca asta, altfel puiul ar fi murit. Dupa cateva sarituri, gingasul animal isi scutura putin blanita, apoi o zbughi in padure. Fugi pe piciorusele lui mici si delicate pana se pierdu departe in tufisuri. Ajunsi acasa bunica il mangaie cu blandete pe Vasilica. Baiatul avea lacrimi pe obraz. Era insa impacat cu gandul ca facuse ce trebuia.

Vacanta era pe sfarsite, iar Vasilica abia astepta sa citeasca compunerea in fata clasei. Primise tema de la doamna invatatoare sa povesteasca o intamplare mai deosebita din timpul vacantei. Ce putea fi mai deosebit decat sa intalnesti si sa te imprietenesti cu un pui de caprioara?! Vasilica, cu aceste ganduri, adormi linistit. Nu inainte de a spune o mica rugaciune, un gand bun pentru puiul din padure.